Țările membre NATO pot, dacă fac obiectul unei agresiuni militare, să facă apel la articolul 5 al Alianței, cunoscut sub numele de „articolul de apărare colectivă”. De fapt, atacul împotriva acestei țări membre ar deveni un atac împotriva tuturor țărilor alianței. Fiecare țară ar fi, totuși, liberă de mijloacele pe care le-ar folosi pentru a lupta împotriva acestei agresiuni și pentru a oferi asistență țării atacate. Acest articol a fost invocat o singură dată de la crearea Alianței Atlantice, după atacurile din 11 septembrie 2001, ale Statelor Unite, care vor provoca intervenția NATO în Afganistan.
Confruntat cu creșterea atacurilor cibernetice împotriva unor ținte din ce în ce mai strategice, atacuri care necesită mijloace și abilități la nivelul unui stat, ministrul britanic pentru afaceri externe, Jeremy Hunt, a declarat, în cadrul unei conferințe a NATO dedicată apărării cibernetice, au elemente suficiente pentru a face apel la acest articol 5 din Apărarea colectivă. Potrivit ministrului, toate semnele indică Rusia, care ar căuta să aibă numeroase mijloace strategice pentru a imobiliza țara cu un atac cibernetic, dacă va fi nevoie. El a dat vina pe aceeași Rusia pentru amestecul în procesele electorale din Statele Unite, precum și din Ucraina. Și să conchidem că cu siguranță ar fi relevant să se creeze un „articol 5bis”, mai adaptat decât articolele de față, pentru a ține cont de realitatea atacurilor cibernetice.
Cu toate acestea, este foarte dificil să identifici cu certitudine originea unui atac cibernetic și este perfect posibil să îndreptăm indiciile într-o anumită direcție. Având în vedere manipularea „probelor” care a avut loc deja pentru a justifica anumite acțiuni militare, crearea unui mecanism puternic în cadrul alianței privind răspunsul la o ofensivă digitală, ar risca să deschidă calea către oportunități de manipulare a opiniei publice, vezi națiunile aliate. Acest lucru este cu atât mai adevărat cu cât este practic imposibil să se verifice în mod obiectiv materialitatea atacului, nici originea acestuia, fără a avea acces cu privilegii foarte mari la sistemele informaționale, ceea ce, evident, ar fi foarte greu de imaginat, chiar și între aliați. .
De fapt, chiar dacă Cyber Defence trebuie fără nicio îndoială să facă obiectul unei priorități foarte importante în Europa și dacă atât membrii NATO, cât și UE au tot interesul să colaboreze la cel mai înalt nivel în acest domeniu, se pare că riscant să includă această ipoteză într-un „articol 5 bis”. Mijloacele de backup și protecția perimetrală a infrastructurilor sensibile, cuplate cu proceduri care permit reluarea activității sau funcționarea în mod degradat a acestor infrastructuri, și mijloacele de răspuns cibernetic care pot fi supranaționale, par atât adaptate, cât și proporționale pentru a face față amenințării.
Un lucru este cert: dacă ofensivele cibernetice, atribuite în mod corect sau greșit Rusiei, constituie o amenințare astăzi în timp de pace, este pentru că infrastructurile strategice europene au foarte puțină rezistență în cazul unui conflict major, deci dincolo de slăbiciunile armatelor europene. deja menționată, însăși existența Europei ca societate politică și economică ar fi în mare pericol încă de la începutul unui astfel de conflict.
Poate că acest punct, mai mult decât oricare altul, ar trebui să atragă atenția politicienilor europeni în anii următori, în ceea ce privește Apărarea Europeană.