De câteva luni, o parte a clasei politice germane, cea mai eurofilă, pare deosebit de proliasă în ceea ce privește proiectele de cooperare europeană în domeniul apărării, și în special în ceea ce privește cooperarea franco-germană. Uneori ideea este ratată în mod clar, ca atunci când ministrul de Finanțe Olaf Sholtz din partidul SPD, aliat al CDU al Angelei Merkel, a propus ca Franța să-și cedeze scaunul de membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU către Uniunea Europeană, idee la fel de incongruentă precum este imposibil din punct de vedere legal. Angela Merkel a vorbit în favoarea unei armate europene propuse de E. Macron, într-un discurs în Parlamentul European din 13 noiembrie 2018.
Societatea civilă pare să preia acest subiect. Astfel, în cadrul Forumului de Securitate de la München 2019, foarte respectatul președinte al comitetului WolfBanda Ischinger, a propus Germaniei și Europei să se pună sub protecția descurajării nucleare franceze.
Pe 10 martie, noul președinte al CDU, Annegret Kramp-Karrenbauer, care o înlocuiește pe Angela Merkel în fruntea partidului guvernamental de dreapta german, a propus în marele cotidian Die Welt, Franței și Germaniei, să implementarea unui portavion la nivel european.
Și, ca și în cazul uverturilor germane anterioare, reacțiile franceze, fie din partea politicienilor chestionați pe acest subiect, fie din comunitatea Apărării, sunt covârșitor de ostile acestei idei.
Trebuie spus că, dintre toate țările europene, Franța este, alături de Marea Britanie, țara care stăpânește cel mai bine operațiunile de aviație navală, constrângerile sale și contextele care le înconjoară. Astfel, în multe cazuri, utilizarea portavionului a fost cerută în termen foarte scurt, peste zone nesecurizate, cu ceață de război deosebit de densă. Acesta a fost cazul în Libia, ca și în Siria, sau în Liban înainte.
Cu toate acestea, Germania nu este echipată din punct de vedere legal pentru a răspunde acestor provocări foarte scurte, iar întârzierile sale repetate în intervenție par a fi în contradicție cu utilizarea unui portavion, precum Franța a folosit Charles de Gaulle de 20 de ani.
Punerea în comun a resurselor constitutive ale grupării aeriene navale pare a fi mai favorizată de opinia publică, la fel ca în cazul misiunii Clémenceau care tocmai a început, PAN-ul francez fiind escortat, dincolo de FREMM Provence și FDA Forbin, alternativ de o fregata daneză și portugheză și unități britanice și americane.
Deci, ideea unui portavion franco-german sau european este lipsită de sens? Departe de !
Așa cum se întâmplă adesea în acest tip de situații, răspunsul dat este dictat înainte de toate de gândirea critică, condiționată de dificultățile trecute. Cum ne putem imagina folosirea unui portavion franco-german atunci când nu putem interveni în comun în Africa sau Orientul Mijlociu?
Două părtiniri distorsionează percepția problemei:
- prima presupune că dacă un portavion este franco-german, Franța nu va mai avea un portavion național. Această părtinire a fost, de asemenea, responsabilă în mare măsură de reacțiile negative la conceptul de armată europeană, care nu presupunea înlocuirea armatelor naționale și care a fost totuși interpretată în acest fel de către majoritate.
- A doua părtinire presupune că viitorul va fi similar cu trecutul. Dacă, în trecut, portavionul era folosit în principal în Orientul Mijlociu și Africa de Nord, este firesc să presupunem că aceasta va fi funcția sa în viitor, ceea ce este evident foarte puțin probabil. Odată cu reînarmarea masivă a Rusiei, dar și a Chinei, Pakistanului și altor țări, misiunile portavionului ar putea evolua rapid spre nevoi mult mai consensuale între Franța și Germania, pentru a proteja prin exemplu circulația în Atlanticul de Nord, sau în Pacific si Oceanul Indian.
Odată ce ignorăm aceste două prejudecăți de citire, ipoteza unui portavion european, sau chiar a două, deoarece știm că sunt necesare două portavioane pentru a menține permanența operațională, devine mult mai atractivă. Pentru că este vorba de a ne imagina nu ceea ce nu vom putea face, ci ce va fi atunci posibil să facem, pe când asta nu este posibil astăzi, cu unicul Charles de Gaulle.
Un astfel de proiect ar fi, de asemenea, deosebit de unificator în construcția Europei de Apărare, clădirea devenind, într-un fel, chiar simbolul acestei construcții. Cu toate acestea, după cum știm, marile ambiții necesită simboluri puternice. Și ce este mai puternic decât să vezi un portavion purtând steagul european poziționându-se într-o zonă navală contestată pentru a proteja interesele tuturor europenilor?
În sfârșit, trebuie amintit că astăzi, doar șantierele navale STX, Naval Groupe și Dassault Aviation au know-how specific în Europa pentru proiectarea, implementarea și întreținerea unei forțe de aviație navală la bord. Prin urmare, unul sau mai multe portavioane europene ar beneficia în mod natural industriei și locurilor de muncă din țară.
După cum putem vedea, ideea unuia (sau mai multor) portavioane franco-germane sau europene ar fi departe de a fi atât de ridicolă pe cât s-ar crede la prima vedere. Acesta ar fi, evident, un proiect care a fost atât complex, plin de capcane, cât și lung. Dar când, în istoria creării Europei, s-a prezentat vreodată o asemenea oportunitate? Și dacă nu o înțelegem, va mai apărea vreodată? Merită să explorați puțin ideea, nu-i așa?